La Facultatea de Viata, cum imi place sa spun despre UNATC, unde am avut sansa, bucuria, nici nu stiu cum sa o numesc, sa fiu in clasa lui Dem Radulescu, ultima generatie dusa mai apoi la capat de George Ivascu, am invatat sa am grija de rolurile mele ca de puiul propriu.
Nu am copii. Dar… azi am un eveniment corporate si vorbesc oficial, maine am o nunta si dansez impreuna cu invitatii, poimaine am un botez si ursesc romaneste, vorbesc cu sute de oameni saptamanal, dar, cel mai important, creez emotie in sufletul a sute de fiinte saptamanal. Pentru ca am invatat sa privesc fiecare intalnire ca pe ultima, sa dau tot ce am mai bun, sa cresc spectacolul sau evenimentul ca pe un copil, sa invat de la el si sa impartasesc invatamintele mele cu el.
Azi sunt Dubee Doo, bufnita cu cap albastru si cu aripi. Le spun copiilor in fiecare dimineata de sambata sa nu uite sa zambeasca, sa zboare, sa imagineze. Munca pentru si cu copiii este inaltatoare, pentru mine este intalnirea cu Dumnezeu, fara filtru, fara masti, doar ochi, emotie, reactie. Dincolo de imagine, de afaceri, de impresiile pe care credem ca le lasam celor din jur. Ce cred cei din jur despre mine este, in definitiv, problema lor. Cand copiii vin si iti ofera imbratisarile si implicarea si lacrimile si zambetele lor, cand parintele vine si plange de emotie ca am ajuns si la sufletul lui cu ceea ce am facut azi in Pinocchio sau Alba ca Zapada sau Sarea in bucate… uau. Asta este esenta. Nu mai conteaza ce masina conduci sau cati bani ai in cont, vrei doar sa te duci pe malul Dambovitei si sa te uiti ore in sir la pescarusi si lebede.
Va multumesc ca ma imbratisati cu toata grija voastra si ca intalnirile noastre de sambata sunt deja intalniri intre prieteni, unde chiar vreau sa cred ca ajutam sa descoperim impreuna emotiile, toate, nu doar bucuria, sa le intelegem, sa le recunoastem.
Eu imi doresc sa crestem impreuna, sa ramane prieteni si sa umplem copilaria puilor care ne viziteaza cu multe, multe lucruri bune. Cu voi ma simt ca acasa.
Eu, actrita Adina Stan, “copilul de duminica al societatii”, cum ne numea domn’ profesor Dem Radulescu, ma transform in fiecare zi, pentru ca universul asta a dorit cu mine. Si sunt cea mai norocoasa.
Ma plec in fata voastra si va multumesc.