Imi amintesc de zilele in care nu stiam sa citesc, dar ma inspirau desenele din cartile pe care cu grija le tineam in noptiera de langa pat. Inventam povestea dupa poze. Imaginam lumi. Certam papusile. Vindeam cumparatorilor imaginari paine facuta din carton pe cartelele pe care generos doamna de la paine mi le daruia la final de luna. O pandeam pe Tanti Irina si furam gesturile ei de fiecare zi, cum isi aprinde tigara, cum duce ceasca de cafea la gura. Tigarile mele erau bete de chibrit. Spunem atunci “Daca tigarile ar avea gust de ciocolata sigur as fuma” . HA, am fumat oricum, 20 de ani fara oprire.
Holul era terasa unde ne inchipuiam doamne iesite in oras la o tigara si o cafea, ca intre prietene. Povesteam ce pozne mai fac copiii imaginari… Imprumutam papucii cu toc ai mamei si plimbam papusile in carucior prin apartamentul nostru de 40 de m2 care imi parea cel putin Piata Unirii. Croiam haine pentru papusi din cele mai mai mari frunze pe care le gaseam in curtea blocului.
De Craciun nu ne permiteam cadouri. Impachetam bibelourile din casa in ziar si le puneam sub brad pentru toti cei trei ai mei.
Ne promiteam ca prima care va saruta un baiat va veni cu vestea cea mare fix in locul nostru secret. Si au trecut 30 si ceva de ani de atunci. Si recitesc Aventurile lui Habarnam. Pentru ca din ce in ce mai des accept ca, intr-adevar, sunt situatii in care habar nu am si ce sa vezi, nici nu imi mai este rusine de asta.
Habar nu am unde ma duce aventura asta fascinanta care se numeste VIATA
